Intotdeauna vrem sa tinem langa noi ceea ce adoram, ceea ce ne place sau iubim. Dar nu stiu daca multi se gandesc ca prin aceasta dam dovada de un egoism exacerbat.
Uneori oamenii vor sa plece, altii se duc de tot, pur si simplu, din aceasta viata. In cel de al doilea caz, suferinta noastra vis a vis de situatie e generata direct de egoismul nostru. Ne-am dori ca intotdeauna sa ii avem alaturi si sa ne bucuram de ei. Poate putini se gandesc ca pentru unii, marea trecere e o usurare. Au scapat de calvarul unei vieti pline de chinuri si probleme.
Generalizand acum un pic, ma plimbam aseara prin atmosfera laptoasa de ninsoare si am ajuns undeva prin Copou, pe langa celebrul tei al lui Eminescu. Atunci mi-a revenit in minte toata povestea aceasta cu egoismul, cu suferinta, cu ipocrizia lumii.
Ma uitam la acel copac, batran, ramolit, chinuit de trecerea anilor si de faptul ca a ajuns sa fie o atractie pentru diverse perechi de indragostiti, mai mult sau mai putin, care fac poze sub acel simbol "al iubirii".
Parca te implora sa fie lasat sa moara. Acel copac vrea sa moara dar nu este lasat. E ca si cum unui lepros i-ai lipi la loc membrele si extremitatile ce ii cad, rapuse de boala.
Simbolurile se pretuiesc in cuget si prin amintiri nu prin contemplarea lor in forme mumificate.
Cum a fi fost ca Eminescu sa nu fi murit ci sa fie tinut in "viata", intr-o coma profunda cu zeci de aparate (daca aceast lucru era posibil pe atunci) si ulterior sa fie depus intr-un lacas lesne de vizitat de trecatorii curiosi, pasionati, indragostiti sau simplii cocalari? Ce ati simti in acele momente?
In aceasta societate surogat, ar trebui macar sa se gaseasca un pic de decenta sau o picatura de moralitate, undeva pe fundul uscat al borcanului si cineva, candva, ar trebui sa realizeze ca viata nu e un tablo ce il vrei expus, nu e o sculptura ce vrei a fi admirata. Viata e acea stare ce se vrea a fi traita, simtita, contemplata si in final, murita.
Uneori oamenii vor sa plece, altii se duc de tot, pur si simplu, din aceasta viata. In cel de al doilea caz, suferinta noastra vis a vis de situatie e generata direct de egoismul nostru. Ne-am dori ca intotdeauna sa ii avem alaturi si sa ne bucuram de ei. Poate putini se gandesc ca pentru unii, marea trecere e o usurare. Au scapat de calvarul unei vieti pline de chinuri si probleme.
Generalizand acum un pic, ma plimbam aseara prin atmosfera laptoasa de ninsoare si am ajuns undeva prin Copou, pe langa celebrul tei al lui Eminescu. Atunci mi-a revenit in minte toata povestea aceasta cu egoismul, cu suferinta, cu ipocrizia lumii.
Ma uitam la acel copac, batran, ramolit, chinuit de trecerea anilor si de faptul ca a ajuns sa fie o atractie pentru diverse perechi de indragostiti, mai mult sau mai putin, care fac poze sub acel simbol "al iubirii".
Parca te implora sa fie lasat sa moara. Acel copac vrea sa moara dar nu este lasat. E ca si cum unui lepros i-ai lipi la loc membrele si extremitatile ce ii cad, rapuse de boala.
Simbolurile se pretuiesc in cuget si prin amintiri nu prin contemplarea lor in forme mumificate.
Cum a fi fost ca Eminescu sa nu fi murit ci sa fie tinut in "viata", intr-o coma profunda cu zeci de aparate (daca aceast lucru era posibil pe atunci) si ulterior sa fie depus intr-un lacas lesne de vizitat de trecatorii curiosi, pasionati, indragostiti sau simplii cocalari? Ce ati simti in acele momente?
In aceasta societate surogat, ar trebui macar sa se gaseasca un pic de decenta sau o picatura de moralitate, undeva pe fundul uscat al borcanului si cineva, candva, ar trebui sa realizeze ca viata nu e un tablo ce il vrei expus, nu e o sculptura ce vrei a fi admirata. Viata e acea stare ce se vrea a fi traita, simtita, contemplata si in final, murita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu