III. Sepher Yetsirah
Studiul primului capitol al Genezei, “Ma’aseh Bereshit”, a constituit una din marile teme ale esoterismului evreiesc. În textele care s-au păstrat, nu este vorba despre o dramă cosmogonică, ci despre o punere în gardă, din partea rabinilor, împotriva acestui fel de speculaţii. Sursa esenţială, în privinţa acestui subiect, este corpus-ul intitulat de autorii medievali Barayta di Ma’aseh Bereshit, ale cărui motive se juxtapun celor din mistica Merkabah.
În multitudinea acestor preocupări cosmogonice se cere situată şi cartea intitulată comun Sepher Yetsirah (Cartea Facerii sau a Întrupării), sub acest titlu apare ea la Sabbatai Donnolo, care a trăit în Italia meridională în 946. Sepher Yetsirah ne-a parvenit în două versiuni, una lungă, cealaltă scurtă. Dar chiar şi versiunea sa cea mai lungă nu comportă mai mult de o mie şase sute de cuvinte. Ansamblul cărţii se împarte în şase capitole, al căror material se poate repartiza în două diviziuni fundamentale:
- Prima parte, care coincide cu primul capitol, constă dintr-o introducere urmată de o dezvoltare asupra celor zece sephiroth prin intermediul cărora a fost creată lumea.
- Partea a doua cuprinde capitolele de la al doilea la al şaselea şi se referă la cele douăzeci şi două de consoane ale alfabetului în funcţiunea lor demiurgică-creatoare.
Textul debutează, printr-o afirmaţie probabil agnostica. Dumnezeul Israelului, este cel care a creat lumea şi aceasta pe cele treizeci şi două de căi miraculoase ale înţelepciunii; vorbind despre aceste căi ale înţelepciunii, autorul cărţii se situează în prelungirea vechilor speculaţii evreieşti asupra înţelepciunii divine. Împărţirea în trei cărţi rămâne obscură, poate face aluzie la tripartiţia literelor alfabetului aşa cum va fi ea efectuată începând din capitolul al doilea. Este posibil ca acest paragraf, ca şi cel următor, să fie, în fapt, rezultatul ultimei redactări a lucrarii, care a vizat armonizarea celor două mari părţi pe care le comportă. Autorul preambulului explică de îndată ce se înţelege prin cele treizeci şi două de căi ale Sophiei:
“Zece sephiroth belima şi douăzeci şi două de litere, temelie.”
Cele zece sephiroth sunt cele zece numere primordiale. Termenul este derivat din rădăcina ebraică a lui a număra. Autorul a utilizat sephiroth în loc de misparim pentru a indica faptul că nu e vorba despre numere obişnuite, ci de numere ca principii metafizice ale creaţiei. Semnificaţia cuvântului belima rămâne şi ea obscură: dacă ne referim la contextul imediat, putem considera că termenul poartă conotaţia de secret. Cât despre Yesôd, ce califică cele douazeci şi două de consoane, el semnifică probabil că literele joacă rolul elementelor, aşa cum e cazul pentru grecescul stocheia.
Dupa câteva enunţuri obscure privitoare la sephiroth şi la dificultatea de a le înţelege, cartea trece la descrierea detaliată a acestor sephiroth. Prima este Rûah‘Elohim Hayyím, pneuma Dumnezeului celui viu, împreună cu tot ceea ce implică conotaţia lui Rûah: respiraţie, aer, spirit. Din acest Rûah se formează, prin condensare, cel de-al doilea sephira, Rûah merûah, adică elementul primordial al aerului, indentificat în capitolele următoare cu eterul ‘awir, care se subîmparte în eter material şi eter imaterial. Din aerul primordial provin apa şi focul (cel de-al treilea şi cel de-al patrulea sephiroth). Se mai afirmă că, pornind de la suflu, Dumnezeu a creat cele douazeci şi două de litere fundamentale, din apele primordiale provine harababura, adică haosul cosmologic, din focul primordial provine tronul Slavei şi întreaga ierarhie a îngerilor.
Ultimele şase sephiroth reprezintă cele şase direcţii ale spaţiului. Ele sunt însemnate prin mijlocirea a şase permutări ale marelui nume YHVH. Această idee ţine, evident, în acelaşi timp de mistica limbajului şi de utilizarea teurgică a numelui divin. Concepţii paralele se găsesc atât în literatura Heykhalot-urilor, cât şi în gnoza valentiniană.
Partea a doua a cărţii Sepher Yetsirah ne învaţă că întreaga realitate este construită la cele trei niveluri ale cosmosului prin combinarea celor douazeci şi două de litere ale alfabetului ebraic: lumea (‘Olam), timpul (Shanah), omul (Nefesh). Autorul descrie “231 de porti”, altfel spus 231 de combinaţii binare ale celor douazeci şi două de consoane cu ajutorul cărora se efectuează geneza lumii. În privinţa acestora, el indică:
“Rezultă că orice faptură şi orice cuvânt purced dintr-un singur nume.”
Este, deci, clar că limbajul nu reprezintă, în Sepher Yetsirah un simplu instrument de comunicare, ci are valoare cosmogonică. El se află, pur şi simplu, la originea realului, asa cum există el structurat pe trei niveluri fundamentale. Această concepţie şi faptul că Talmudul menţionează deja anumite Halakhôt privitoare la creaţiune cu ajutorul cărora mulţi dintre rabini se dedau la practici taumaturgice ne permit să credem, după cum admiteau şi oamenii evului mediu, că Sepher Yetsirah era o lucrare destinată unui uz taumaturgic, după cum va fi cazul în anumite cercuri esoterice, în particular la pietiştii germani.
Ultimul capitol al cărţii ne-a parvenit grav mutilat. Din el putem reţine un pasaj care a suscitat ulterior numeroase comentarii:
“Teli (dragonul) în lume ca regele pe tronul său.
Sfera în timp ca regele în ţinutul său.
Inima în om ca regele în bătălie.”
Epoca în care a fost scrisă Sepher Yetsirah nu se lasă uşor precizată. Ea este citată pentru prima oara de către poetul de sinagogă Eleazar ha-Kallir, care a trăit în secolul al VI-lea. Cunoscătorii au ezitat multă vreme între secolele al II-lea şi al VI-lea. Au fost semnalate asemănări izbitoare privitoare la generarea elementelor din primul capitol şi în legatura cu cele şase dimensiuni ale spaţiului cu Pseudo-Clementinele, care datează din jurul anilor 300 –350. Textul nostru şi Pseudo-Clementinele pot să se fi îndatorat unei surse evreieşti mai târzii. Am observat ca tema însemnelor se întâlneşte deja în Heykhalot. Speculaţiile referitoare la coresponedenţele dintre macrocosmos şi microcosmos şi, în special, corespondenţele astro-somatice denumite “melothesie” se găsesc din abundenţă în sursele greceşti şi greco-arabe. Paul Kraus a descoperit, în ceea ce priveşte tripla diviziune a literelor, analogii surprinzătoare cu scrierile lui Pseudo-Alexandru din Afrodisia şi ale autorilor arabi şiiţi. Trebuie să relevăm, totuşi, absenţa oricărui arabism în limba ebraică relativ pură în care a fost scrisă cartea. Lucrarea lui A.P. Hayman ne incită însă, să plasăm redactarea celui mai vechi nucleu al lui Sepher Yetsirah, ca şi al Sepher ha-Rasim, în secolul al III-lea. Sub aspect teologic, lucrarea se dovedeşte mai apropiată de unele texte apocaliptice decât de literatura Merkabah, chiar dacă textul a suferit o rescriere în epoca Gaonim, menită a-l armoniza cu textele rabinice şi literatura Heykhalot.
Cartea a fost citită şi comentată de-a lungul întregului ev mediu, atât de către filosofi, cât şi de către adepţi ai esoterismului. A fost cazul lui Saadia Gaon de la Bagdad, ca şi al lui Dunash ibn Tamim, discipolul lui Isaac Israeli de la Kairouan. A venit apoi rândul lui Juda Halevi să comenteze Sepher Yetsirah în partea a patra a lucrării sale Kûzari, apoi al lui Juda Ben Barzillai, la Barcelona. În sudul Italiei, Sabbatai Donnolo a redactat şi el un comentariu al acestei opere. Pietiştii germani, care au cunoscut o parte din textele pe care le-am menţionat, au scris şi ei mai multe comentarii la Sepher Yetsirah. Pentru aceştia din urmă, nu era doar o carte de referinţă în teologia lor esoterică, ci şi un manual în vederea fabricării Golemului (homunculus). Nu puţini kabbalişti, de la Isaac cel Orb la Elias din Vilna, în secolul al XVIII-lea, printre ei şi Abraham Abulafia, au comentat, succesiv, Sepher Yetsirah. Faptul că spirite atât de diferite si-au descifrat propriul sistem în această carte indică prestigiul şi autoritatea de care a beneficiat ea de-a lungul secolelor.
În multitudinea acestor preocupări cosmogonice se cere situată şi cartea intitulată comun Sepher Yetsirah (Cartea Facerii sau a Întrupării), sub acest titlu apare ea la Sabbatai Donnolo, care a trăit în Italia meridională în 946. Sepher Yetsirah ne-a parvenit în două versiuni, una lungă, cealaltă scurtă. Dar chiar şi versiunea sa cea mai lungă nu comportă mai mult de o mie şase sute de cuvinte. Ansamblul cărţii se împarte în şase capitole, al căror material se poate repartiza în două diviziuni fundamentale:
- Prima parte, care coincide cu primul capitol, constă dintr-o introducere urmată de o dezvoltare asupra celor zece sephiroth prin intermediul cărora a fost creată lumea.
- Partea a doua cuprinde capitolele de la al doilea la al şaselea şi se referă la cele douăzeci şi două de consoane ale alfabetului în funcţiunea lor demiurgică-creatoare.
Textul debutează, printr-o afirmaţie probabil agnostica. Dumnezeul Israelului, este cel care a creat lumea şi aceasta pe cele treizeci şi două de căi miraculoase ale înţelepciunii; vorbind despre aceste căi ale înţelepciunii, autorul cărţii se situează în prelungirea vechilor speculaţii evreieşti asupra înţelepciunii divine. Împărţirea în trei cărţi rămâne obscură, poate face aluzie la tripartiţia literelor alfabetului aşa cum va fi ea efectuată începând din capitolul al doilea. Este posibil ca acest paragraf, ca şi cel următor, să fie, în fapt, rezultatul ultimei redactări a lucrarii, care a vizat armonizarea celor două mari părţi pe care le comportă. Autorul preambulului explică de îndată ce se înţelege prin cele treizeci şi două de căi ale Sophiei:
“Zece sephiroth belima şi douăzeci şi două de litere, temelie.”
Cele zece sephiroth sunt cele zece numere primordiale. Termenul este derivat din rădăcina ebraică a lui a număra. Autorul a utilizat sephiroth în loc de misparim pentru a indica faptul că nu e vorba despre numere obişnuite, ci de numere ca principii metafizice ale creaţiei. Semnificaţia cuvântului belima rămâne şi ea obscură: dacă ne referim la contextul imediat, putem considera că termenul poartă conotaţia de secret. Cât despre Yesôd, ce califică cele douazeci şi două de consoane, el semnifică probabil că literele joacă rolul elementelor, aşa cum e cazul pentru grecescul stocheia.
Dupa câteva enunţuri obscure privitoare la sephiroth şi la dificultatea de a le înţelege, cartea trece la descrierea detaliată a acestor sephiroth. Prima este Rûah‘Elohim Hayyím, pneuma Dumnezeului celui viu, împreună cu tot ceea ce implică conotaţia lui Rûah: respiraţie, aer, spirit. Din acest Rûah se formează, prin condensare, cel de-al doilea sephira, Rûah merûah, adică elementul primordial al aerului, indentificat în capitolele următoare cu eterul ‘awir, care se subîmparte în eter material şi eter imaterial. Din aerul primordial provin apa şi focul (cel de-al treilea şi cel de-al patrulea sephiroth). Se mai afirmă că, pornind de la suflu, Dumnezeu a creat cele douazeci şi două de litere fundamentale, din apele primordiale provine harababura, adică haosul cosmologic, din focul primordial provine tronul Slavei şi întreaga ierarhie a îngerilor.
Ultimele şase sephiroth reprezintă cele şase direcţii ale spaţiului. Ele sunt însemnate prin mijlocirea a şase permutări ale marelui nume YHVH. Această idee ţine, evident, în acelaşi timp de mistica limbajului şi de utilizarea teurgică a numelui divin. Concepţii paralele se găsesc atât în literatura Heykhalot-urilor, cât şi în gnoza valentiniană.
Partea a doua a cărţii Sepher Yetsirah ne învaţă că întreaga realitate este construită la cele trei niveluri ale cosmosului prin combinarea celor douazeci şi două de litere ale alfabetului ebraic: lumea (‘Olam), timpul (Shanah), omul (Nefesh). Autorul descrie “231 de porti”, altfel spus 231 de combinaţii binare ale celor douazeci şi două de consoane cu ajutorul cărora se efectuează geneza lumii. În privinţa acestora, el indică:
“Rezultă că orice faptură şi orice cuvânt purced dintr-un singur nume.”
Este, deci, clar că limbajul nu reprezintă, în Sepher Yetsirah un simplu instrument de comunicare, ci are valoare cosmogonică. El se află, pur şi simplu, la originea realului, asa cum există el structurat pe trei niveluri fundamentale. Această concepţie şi faptul că Talmudul menţionează deja anumite Halakhôt privitoare la creaţiune cu ajutorul cărora mulţi dintre rabini se dedau la practici taumaturgice ne permit să credem, după cum admiteau şi oamenii evului mediu, că Sepher Yetsirah era o lucrare destinată unui uz taumaturgic, după cum va fi cazul în anumite cercuri esoterice, în particular la pietiştii germani.
Ultimul capitol al cărţii ne-a parvenit grav mutilat. Din el putem reţine un pasaj care a suscitat ulterior numeroase comentarii:
“Teli (dragonul) în lume ca regele pe tronul său.
Sfera în timp ca regele în ţinutul său.
Inima în om ca regele în bătălie.”
Epoca în care a fost scrisă Sepher Yetsirah nu se lasă uşor precizată. Ea este citată pentru prima oara de către poetul de sinagogă Eleazar ha-Kallir, care a trăit în secolul al VI-lea. Cunoscătorii au ezitat multă vreme între secolele al II-lea şi al VI-lea. Au fost semnalate asemănări izbitoare privitoare la generarea elementelor din primul capitol şi în legatura cu cele şase dimensiuni ale spaţiului cu Pseudo-Clementinele, care datează din jurul anilor 300 –350. Textul nostru şi Pseudo-Clementinele pot să se fi îndatorat unei surse evreieşti mai târzii. Am observat ca tema însemnelor se întâlneşte deja în Heykhalot. Speculaţiile referitoare la coresponedenţele dintre macrocosmos şi microcosmos şi, în special, corespondenţele astro-somatice denumite “melothesie” se găsesc din abundenţă în sursele greceşti şi greco-arabe. Paul Kraus a descoperit, în ceea ce priveşte tripla diviziune a literelor, analogii surprinzătoare cu scrierile lui Pseudo-Alexandru din Afrodisia şi ale autorilor arabi şiiţi. Trebuie să relevăm, totuşi, absenţa oricărui arabism în limba ebraică relativ pură în care a fost scrisă cartea. Lucrarea lui A.P. Hayman ne incită însă, să plasăm redactarea celui mai vechi nucleu al lui Sepher Yetsirah, ca şi al Sepher ha-Rasim, în secolul al III-lea. Sub aspect teologic, lucrarea se dovedeşte mai apropiată de unele texte apocaliptice decât de literatura Merkabah, chiar dacă textul a suferit o rescriere în epoca Gaonim, menită a-l armoniza cu textele rabinice şi literatura Heykhalot.
Cartea a fost citită şi comentată de-a lungul întregului ev mediu, atât de către filosofi, cât şi de către adepţi ai esoterismului. A fost cazul lui Saadia Gaon de la Bagdad, ca şi al lui Dunash ibn Tamim, discipolul lui Isaac Israeli de la Kairouan. A venit apoi rândul lui Juda Halevi să comenteze Sepher Yetsirah în partea a patra a lucrării sale Kûzari, apoi al lui Juda Ben Barzillai, la Barcelona. În sudul Italiei, Sabbatai Donnolo a redactat şi el un comentariu al acestei opere. Pietiştii germani, care au cunoscut o parte din textele pe care le-am menţionat, au scris şi ei mai multe comentarii la Sepher Yetsirah. Pentru aceştia din urmă, nu era doar o carte de referinţă în teologia lor esoterică, ci şi un manual în vederea fabricării Golemului (homunculus). Nu puţini kabbalişti, de la Isaac cel Orb la Elias din Vilna, în secolul al XVIII-lea, printre ei şi Abraham Abulafia, au comentat, succesiv, Sepher Yetsirah. Faptul că spirite atât de diferite si-au descifrat propriul sistem în această carte indică prestigiul şi autoritatea de care a beneficiat ea de-a lungul secolelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu