Kabbalah XVII

XVII. Lumile kabbalistice

Arborele sephirothic al Vieţii ne prezintă o metaforă unde creaţia a avut loc în zece trepte şi ne este sugestionat că zece puteri (sau emanaţii, sau vase) au fost implicate. Mai există o imagine alternativă unde creaţia a avut loc în patru trepte. Acest model poartă numele de “cele Patru Lumi”.

Aceste lumi ne sunt înfăţişate astfel:

Atziluth – lumea emanaţiei sau a apropierii

Briah – lumea creaţiei

Yetzirah – lumea formării

Assiah – lumea facerii

Modelul kabbalistic al celor patru lumi împarte cu aceste viziuni alternative şi mai vechi credinţa într-o punte între perfecţiunea Divinităţii transcendente şi finititudinea şi imperfecţiunea lumii materiale.

Atziluth este lumea emanaţiei pure, revărsarea luminii lui Dumnezeu pe care noi o vedem refractată prin geamul conştiinţei drept cele zece lumini ale sephiroth-urilor. “A emana” înseamnă “ a se revărsa din”, şi Atziluth este lumea care provine direct din infinitul şi necunoscutul En Soph. Cuvântul Atziluth poate fi derivat din rădăcina “ezel” care înseamnă “lânga, în apropiere”. Alt termen folosit pentru a descrie natura emanaţiilor este “hamshakhah”, “scoaterea” cu sugestia că emanaţiile reprezintă doar o parte a ceva mult mai mare, ca şi cum am scoate apă dintr-o fântână.

Sephiroth-urile, ca expresie a Numelor Sfinete ale lui Dumnezeu sunt normal atribuite lui Atziluth şi aceasta este o indicaţie prin care înţelegem că vechii kabbalişti au văzut energiile pure ale sephiroth-urilor ca fiind inaccesibile conştiinţei normale. Lumea lui Atziluth este îndepărtată de lumea unde este posibil să ne formăm reprezentări ale sephiroth-urilor (Yetzirah) şi asta ne spune că imagini ale Arborelui Sephirothic sunt de fapt reprezentări ale ceva neimaginabil şi imposibil de comunicat. Trebuie să ne amintim de fiecare dată că harta nu este şi teritoriul.

Intelectual noi ştim că lumina soarelui este compusă dintr-un spectru de culori şi chiar copii pot desena curcubee, dar nu putem vedea aceste culori direct în lumina solară. Nu le putem vedea până când lumina nu este refractată în aburii ploii şi este bine să păstrăm aceasta în minte când luăm în consideraţie importanţa corespondenţelor sephirothice.

Atziluth este lumea apropierii, a vecinătăţii lui Dumnezeu, lumea unde cineva este scăldat în lumină nediferenţiată. În terminologia misticilor Merkabah, este lumea Tronului.

Briah este lumea creaţiei, creaţie în sensul a “ceva ieşit din nimic”. Autorul Bahirului face observaţia amuzantă că precum lumina este un atribut al lui Dumnezeu, lumina nu a trebuit să fie creată dar a fost formată, “ceva ieşind din ceva”; întunericul, pe de altă parte, nu era parte din Dumnezeu şi a trebuit să fie creat. Aceasta se leagă bine cu noţiunea kabbalistică de contracţie, tzimtzum, ideea prin care, pentru a începe creaţia era necesar un spaţiu unde să nu fie Dumnezeu. Dacă cineva presupune că natura ultimă a lui Dumnezeu este binele, atunci acel cineva trebuie deasemenea să concluzioneze că răul a fost creat, că bunătatea, lumina şi pacea lui Dumnezeu au fost deliberat reţinute într-o oarecare măsură pentru a crea universul şi aceasta reflectă separarea lui Kether în Chokhmah şi Binah, partea dreaptă şi stângă a lui Dumnezeu manifestat. Aceasta este o idee kabbalistică: calităţile negative ale existenţei, rigoarea şi severitatea lui Dumnezeu precum sunt zugrăvite de Pilonul din stânga al Arborelui Vieţii, nu sunt un rezultat al unei a treia părti rău-voitoare– un anti-Dumnezeu diabolic. Ele sunt însăşi esenţa actului creator.

Din motive evidente nu se dă prea multă importanţă în literatura kabbalistică, ideii că actul creator fundamental ar fi fost o creaţie a răului, dar indicii ale acestui efect pot fi găsite pretutindeni. Bahirul foloseşte metafora aurului şi argintului pentru a sublinia că esenţa actului creator se “abţinea”. Ceea ce era reţinut era cu mult mai mare decât ceea ce era dat, aşa încât ceea ce a fost dat, mila lui Dumnezeu este asociată cu argintul, pe când ceea ce a fost reţinut, severitatea lui Dumnezeu a fost asociată cu aurul. Esenţa actului creator a fost “abţinerea” lui Dumnezeu şi nu am putut găsi nicăieri în Kabbalah, ideea că o entitate, alta decât Dumnezeu, a fost implicată – nu există demiurg în Kabbalah. Esenţa actului creator a fost separarea. Unul devine doi, Kether devine Chokhmah şi Binah şi în această dualitate primară poate fi găsita rădăcina tuturor dualităţilor.

Creaţia care are loc în Briah este diferenţierea; adică Briah prezice potenţialitatea creaţiei. Creaţia care are loc în Briah nu este creaţia a ceva tangibil ci creaţia acelor condiţii necesare (dar abstracte şi în mod cert intangibile), ce fac creaţia posibilă. Este dificil să găsim un exemplu bun fără să ne sprijinim pe forme abstracte ale fizicii teoretice care încearcă să răspundă unor întrebări de genul “de ce este universul aşa cum este?”, dar natura lui Briah este insesizabilă.

Olăritul este o activitate creatoare. Creaţia unor forme noi şi complet originale, din lut, este în mod cert o creaţie sintetică. Un olar vrea să facă un ulcior care să ţină apa. Să luăm aminte la folosirea cuvântului “face”; plămădirea ulciorului este o activitate care are loc în Assiah, lumea facerii. Olarul poate încorpora o inovaţie de design în ulciorul pe care tocmai îl face, şi dacă această inovaţie este suficient de neobişnuită am putea considera design-ul însuşi ca fiind creativ – acesta este exemplul creativităţii Yetziratice.

Să ne întoarcem acum în timp, în vremurile îndepărtate în care nu existau ulcioare. Ar trebui să privim creaţia primului ulcior ca fiind într-adevăr creativă, în sens Briatic, mai degrabă decât sintetic-creativă, în sens Yetziratic? În terminologia kabbalistică, Briah, lumea creaţiei, face posibile condiţiile apariţiei formei, prin furnizarea diferenţierii şi identităţii.

Acesta este un concept abstract şi dificil de înţeles. Wittgenstein surprinde aceasta când a observat că soluţia, misterul vieţii, în timp şi spaţiu se află dincolo de spaţiu şi timp.

În mod tradiţional, Briah este lumea arhanghelilor.

Yetzirah este o lume curioasă, deoarece conţinutul ei este şi intangibil şi real în acelaşi timp. Este o lume a intangibilităţii dar a obiectelor diferenţiate. Este dificil să scrii despre Yetzirah deoarece ea conţine întreaga cultură umană; miturile noastre, legendele, muzica, poezia, legile, comportamentul cultural, literatura, ştiinţele, jocurile, ş.a.m.d. Acestea cad în categoria lucrurilor “intangibile dar reale”, lucruri care nu au substanţă dar care constituie moştenirea noastră şi definesc experienţa de a fi uman. Yetzirah caracterizează procesul de “a deveni real”. Lumea lui Yetzirah este în mod tradiţional tărâmul ordinelor angelice, dar ca şi arhanghelii, atribuirea unor sephiroth specifice variază de la un autor la altul.

Assiah este lumea facerii, lumea unde formele “devin reale”. Calitatea esenţială a lumii facerii, care ne permite să facem lucruri, este stabilitatea, faptul că lumea materială are proprietăţi stabile şi se comportă în mod previzibil. Ştiinţele noastre sunt rezultatul acestei predictibilităţi – nu ar exista ştiinţă dacă nu ar exista caracterisitici stabile.

Stabilitatea şi predictibilitatea lui Assiah formează stânca pe care ne construim cultura materială a “lucururilor” – milioane de lucururi diferite. Probabil există lumi mai previzibile care sunt prea predictibile şi mecanice pentru a susţine viaţa – ne putem aduce aminte de mitul zoharic al regilor Edomului, regatele “forţelor neechilibrate” care conţin o preponderenţă a Din-ului, judecăţii şi care au fost distruse.

Cele patru lumi pot fi asociate Arborelui Sephirothic şi sunt multe modalităţi prin care am putea face aceasta. Atziluth corespunde lui Kether, Briah lui Chokhmah şi Binah, Yetzirah următoarelor şase sephiroth şi Assiah lui Malkuth. Cele patru lumi reprezintă patru tărâmuri distincte ale conştiinţei şi prin aceasta înţelegem mai mult decât simple atribuiri ale sephiroth-urilor.