4. Ploaia

Cerul părea mai limpede acum dar ecourile furtunii încă îi fremătau în timpane. “A fost doar o încercare...” Îşi tot repeta aceasta sperând ca uraganul din sufletul său să înceteze.

Domol, liniştea punea stăpânire din nou pe el şi gândurile reuşeau iar să cuteze semeţe spre Înalt.

Încercase să lase la o parte munţii şi negurile, singurătatea şi Cerul pentru a deveni mai om. Simţise aceasta ca pe o încarnare extrem de dureroasă care urma să se amplifice devenind mai chinuitoare decât ceea ce simţea el de obicei în clipele când…

Se gândea că, uneori, cunoaşterea şi învăţarea necesită durere. Şi, într-adevar, el ştia asta foarte bine. Nenumărate suferinţe îi brăzdaseră sufletul făcându-l să chibzuie uneori că acesta e ca buturuga unui călau în care urmele lamei toporului scurmaseră adânc. Balsamul pe care el spera sa îl găsească coborând printre oameni se dovedise a fi bun doar pentru scurt timp, transformându-se treptat în cea mai cumplită otravă.

Acum e linişte. Putea chiar să zâmbească gândindu-se la trecut. La urma urmei a fost doar o lecţie…într-adevar extrem de cruntă dar foarte importantă.

“Nu trebuie să ai încredere decât în tine însuţi şi în Lumina ce vine din Înalt”. Oamenii sunt extrem de alunecoşi şi îşi urmează propriile interese.

Gândurile i se stinseră încet. Retras din nou în sălbăticia naturii şi în pustiul sufletului său îi era bine. Îşi dădu seama că de fapt acel deşert ce îl simţea înăuntrul lui era mai plin ca niciodată. Iubea. Iubirea îl umplea şi se revărsa nemaigăsindu-şi locul în buzunarele sufletului.

Regăsise acea iubire pe care o părăsise demult. Era o iubire care nu durea, o iubire de Lumină, necondiţionată.

Se ridica şi adulmeca încet văzduhul. Mirosea a brad înmugurit şi a iarbă tânără, de primăvară.

Natura renăscuse şi odată cu ea renăscuse şi el. Privea totul cu o emoţie nefirească. Lacrimi îi izvorâseră din ochii săi în care Cerul se răstignea… “Aşa mi-a spus ea odată”… Un zâmbet îi lumină faţa. Nu amintirea acelui om îi pricinuise zâmbetul ci covorul de brânduşe ce îl întâmpina. Vântul începu să adie lin îmbrăţisându-l exact ca pe un prieten de nădejde. Cerul îi odihnea ochii obosiţi de suferinţă. Nu de puţine ori lacrimile înaltei bolte se împletiseră cu ale sale. Cu pletele mângâiate de vântul jucăuş păşea prin iarba ce îi dezmierda picioarele şi din când în când, o brânduşa îi săruta tălpile.

“Transformă orice suferinţă în Lumină!” Ce fericit era că ştia aceasta. Acolo, în intuneric, aflase legile universului şi printre ele era şi aceasta, care se dovedise a-i fi de foarte mare folosinţă.

Nici nu îşi dădu seama când străbătuse pădurea şi covorul de brânduşe şi ajunsese la malul stâncos al iezerului. Aici îl aştepta cel mai bun prieten al său. Îi fusese întotdeauna alături încă din clipa în care îl smulsese din adâncuri pentru prima dată. Îşi ceruse iertare mai târziu pentru asta.

Îşi privi chipul oglindit în ochiul de apă şi zâmbi iar.

“Cât de aparentă poate fi tinereţea”.

Chipul din apă zâmbea şi el. Cu pletele atârnând spre unde, cu roba albă, lungă de in şi cu albastrul ochilor scăldându-se în micile valuri ale iezerului porni chemarea.

Chiar dacă iezerul nu mai era îngheţat, încet, încet o pojghiţă de gheaţă începu să se desfăşoare peste întinderea de ape, cuprizându-l şi pe el.

“Fi-vor ascunse şi-n veci nepătrunse

Aste cuvinte ce voi rosti

Încheagă-te apă, descheagă-te suflet

Capătă aripi, Balaur să fii!

Troznet de gheaţă, secure, descântec

Ridică-te-acum, nu zăbovi

Din pântec de apă, fiinţă cu pântec

Vino acum, Balaur să fii!”

Simţea încet cum îl cuprinde durerea. Era o durere de gheaţă, lentă, istovitoare. Simţea cum creşte, cum capătă proporţii uriaşe, cum mâinile i se lungesc şi palmele i se lăţesc cu degetele răsfirate în formă de aripi. O platoşă de solzi îl îmbrăca treptat ca într-o cuşcă şi îşi simţi privirea cutezând şi iscodind mai departe decât de obicei zările.

Tălpile-i goale ce odată mângâiau pietrişul acoperit de ape acum erau transformate în labe cu gheare ce scurmau nerăbdătoare adâncul iezerului.

În acelaşi timp, simţea şi forma sa umană, în acelaşi loc, înfiptă în apă şi gheaţă, chiar în faţa sa. Era tot el. Acelaşi el. Unu şi multiplu. Unul om, cu braţele larg deschise, crucificat de aerul tare al înalţimilor, celălalt fiară, acelaşi el, cu aripile umbrind unduirea de ape ce acum parcă fierbeau sub înlănţuirea de gheaţă.

Cel-Om scoase securea, o sărută, îi şopti ceva şi lovi puternic la picioarele sale. Cu un trăznet răsunător gheaţa cedă şi crăpăturile începură să fugă din ce în ce mai departe de ei brăzdând suprafaţa lăptoasă a apei.

Strânsoarea de gheaţă se domoli şi ei rămaseră liberi. Om şi Neom faţă în faţă.

Se apropiară încet. La fel de încet, Cel-Om se urca pe spinarea sa. Era curios ca de fiecare dată când se întâmpla aceasta se simţea mai mult în celălalt, nu în forma sa umană.

Îşi desfăcu aripile şi mai larg simţindu-se împlinit de prezenţa Celui-Om. Era tot el. Acum era El-Om unit cu El-Fiară.

Ţâşni spre înalt. Plonja în albastrul aerului şi ochii săi căutau plumburiul furtunii. Curând, ochii săi întâlniră gri-ul închis al norilor de furtună.

Zbură lin către aceştia şi ei îl aşteptau leneşi şi plini, aproape stând pe loc. Încet, intră printre ei simţind răcoarea stropilor peste solzii aripilor. Era singurul lucru pe care îl mai simţea prin acel înveliş de solzi.

“Haideţi cu mine!”

Porni împreună cu norii şi cu vântul spre josul muntelui, spre oameni.

Niciodată ei nu au înţeles furtuna, vântul, ploaia… Nu au înţeles că el încercă să îi spele, să îi trezească, să le transforme ura în bucurie şi să le împărtăşească din freamătul furtunii pentru ca ei să aibă puterea de a căuta Cerul şi Natura.

“Puteţi merge, dragii mei!” Şi stropii îşi începură căderea spre pământ… Undeva jos, o femeie se întorcea acasă de la câmp. Cu cosiţele-i roşii şi privirea de culoarea florilor de câmp ea căută înspre Cer. Cândva el venise de departe şi acum se întorsese în acele depărtări.

O primă picătură de apă îi atinse obrazul curgând apoi ca o lacrimă, mângâindu-i chipul. Urma alta şi apoi încă una.

Parcă i se păru ca desluşeşte prin negurile cerului o formă cunoscută. Poate doar i se păru. Era prima furtună pe anul acela şi înca una destul de puternică.

Se grăbi spre casă. Ploaia alerga în spatele ei parcă rugând-o să mai aştepte. Ea însă nu mai voia acele mângâieri. Fugi spre portiţa din gardul de nuiele, o deschise iute şi apoi străbătu rapid mica ogradă. Urcă pe prispă şi protejată de streaşină privi inapoi.

Perdeaua ploii se unduia ca şi cum în spatele ei ar fi o formă umană. Parcă încerca să o îmbrăţişeze dar nu putea, biruită fiind de acoperişul streaşinei.

Îşi mai amestecă încă o dată frumosul privirii în iureşul de afară, se întoarse şi intră în casă.

“Bine ai venit acasă, femeie! Mă temeam că te-a prins vijelia!”

Linişte din nou… Ascuns în nori, ascuns în negru şi gri, trecuse iar pe deasupra lor, a ei. De astă dată nu mai fusese atât de dureros şi chiar se bucură când acea picătură de apă îi atinsese ei obrazul.

Fusese iar furtună cu ploaie mare. Oamenii încercau să îşi pună în ordine gospodăriile privind şi blestemând înspre norii negrii ce se depărtau molcom.

“Nici de astă dată nu au înţeles”… Oftă adânc şi vântul se porni spre a–i însoţi răsuflarea oftatului.

Se pierdu încet în depărtări, din ce în ce mai departe de micul cătun de la poalele muntelui.

“Oare ei vor înţelege? Oare ea a înţeles?”

…Cerul părea mai limpede acum… Ecourile furtunii deja se pierduseră… aievea… în neant.