"Pamant al tarii mele, da-mi mie putere!" ... asa se ruga in sinea lui si gandurile sale, imbinate
cu un puternic fior se ridicau spre Zeu, ca apoi sa coboare in glie, mangaind inima Mamei Geea.
"Ceea ce e deasupra e si dedesubt!"...Flacara opaitului arunca luciri magice pe peretii duri si neprimitori ai hrubei, pe care se prelingeau lacrimile muntelui. Cu toate acestea, crapatura aceasta, deschisa in inima muntelui, a fost singura ce i s-a oferit cu ospitatlitate. In jurul lui plutea acea liniste, cu care se obisnuise si care, din cand in cand mai era sfasiata, ca si acum, de vuietul aripilor de vultur si soimi si de tipetele lor prevestitoare.
Ochii lor vedeau multe, de deasupra si de dedesubt, din lumea cea de sus, a Luminii sau cea de jos, intunecata, a oamenilor.
Era un dialog al naturii pe care el il intelegea. Poate ramasese singurul care mai obisnuia sa vorbeasca cu fiarele si cerul, cu muntii si izvoarele.
Focul din adancuri era in el deasemenea. Ardea in el de mult, din vremea in care muntii nu erau decat niste dealuri si unele stele pe care el le privea nu se racisera inca de la atingerea Creatorului.
Pentru cei de jos, de sub munte...hmm, cei de jos...niciodata nu ii facuse placere sa isi indrepte gandurile in directia aceea. Era extrem de obositor... si cu toate acestea erau atat de neajutorati, atat de indiferenti, atat de naivi. Pentru ei el era un singuratic. Un pustnic, un zgrabuntas ratacit in caierele muntilor.
Pentru el, universul sau nu era pustiu deloc...era chiar mult mai bogat decat al oricarui muritor de rand. Ochii lui vedeau mult mai multe si se bucurau de privelisti magice, ascunse celorlalte priviri murdare.
Moartea nu il ocolise nici pe el. De multe ori luptase cu ea. Izbanda nu era inca de partea lui dar, stia ca intr-o zi va reusi sa se intoarca de unde a plecat. Sa se topeasca din nou in Lumina care acum curgea prin el.
De mult timp nu mai coborase in satele de jos. Nu avea motive sa mearga acolo. Hrana lui era Lumina si cerul instelat, roua ii potolea setea si vantul ii racorea tamplele. Cu atat mai mult nu avea de ce sa coboare deoarece, intotdeauna, oamenii il judecau si il invinovateau pentru fapte pe care nu le facea neaparat in mod constient.
Natura era mama lui si, ca orice mama, se razbuna si pedepsea pe cei ce ii tratau fiul cu dispret. Nu de putine ori, dupa ce el fusese alungat din satele de jos, furtuni nimicitoare s-au abatut asupra gliilor si tarinilor satenilor lasandu-i fara grane si provizii.
Cei de jos erau rai, cu toate ca noua lor religie propovaduia bunatatea si iubirea aproapelui. Intotdeauna ii compatimise fiindca, intr-adevar, dupa cum aflase ca scrie in cartea "sfanta" a acelei religii, ei erau asemuiti de multe ori cu o turma de oi in asteptarea unui pastor. Si acum, pe buna dreptate, chiar ca semanau cu o turma de oi, fara nici un tel si fara nici o organizare.
Ce inutil sa stai in deriva si sa astepti, in loc sa-ti fi tu insuti propriul pastor.
Poate acea oaie ratacita de care auzise el intr-o legenda a celor de jos, nu era decat oaia care se desteptase si isi asumase destinul si calea pe care avea sa mearga. Dar au gasit-o si au readus-o in turma...
Ce folos...nimeni nu il asculta si gandurile acestea ramaneau parte din el in asteptarea unui teren fertil in care sa fie sadite, ca niste seminte dornice sa dea viata.
Invatase de-a lungul timpului ca in el rezida acea scanteie divina. Invatase ca, unii oameni reusesc sa o gaseasca, sa o aprinda, transformand-o in foc. Altii, ca si cei de jos, ramaneau balacindu-se in ignoranta, habar n-avand de existenta ei.
Calea catre divinitate nu trebuie sa o cauti in alta parte altundeva decat in tine. Acolo o gasesti. Tu esti prima treapta a scarii ce urca spre Lumina.
Focul din adancuri ii soptea ca sufletul, spre deosebire de spirit, este partea slaba a omului, dar in acelasi timp, este simbolul umanitatii. Fara el nu poti merge catre Lumina. Isi are partea lui bine determinata in aceasta pribegie a spiritului.
"...Lumina este iubire..."...acest gand ii trecu prin minte odata cu vantul ce hoinarea sarind, cand pe un colt de stanca, cand pe cetini de brad...
Pentru el era o placere sa iubeasca. facuse din aceasta un mod de viata. Era singura lui preocupare zilnica. Daca cei de jos munceau, fiecare dupa meseria lui, el isi asumase meseria iubirii, care, pe departe era mult mai grea decat toate meseriile la un loc. Multi nu intelegeau. Dar, "Cine are urechi, sa auda. Cine are ochi, sa vada!"
Iubea natura. Iubea linistea ei. Iubea chiar si pe cei de jos, transformandu-se oarecum intr-un exemplu, dupa canoanele religiei lor... numai ca ei nu intelegeau. Orbirea turmei lor nu numai ca era ireversibila dar era si mentinuta in aceasta stare.
Mai presus de toate, iubea Lumina. Iubea Lumina ca parte a lui, ca parte a universului, ca principiu unic al vietii si inaltarii spirituale.
Pentru el, iubirea era o implinire. Se simtea intregit de acest sentiment. Se simtea ca un vas, in care Lumina se scurge si, de acolo, gandurile sale preiau cate o picatura si o transmit in jur.
O fantana cu iubire. Lumina il scalda...
Viata trecea pe langa el si il atingea din cand in cand, odata pe an, in mijlocul verii.
"...Renegat de semenii mei, acceptat de Lumina..."
Ceata se ridica incet dintre brazi, aducand cu ea mirosul de cetina proaspata. Adierea vantului facea ca padurea sa fosneasca incet, soptind din ramuri incantatii secrete.
Razele soarelui se impleticeau in stropii de roua nascand sclipiri aramii pe stanci.
Acesta este universul lui. Lumea lui nascuta din Lumina. Pace imbinata cu iubire. Liniste si bucurie.
Mai asculta o clipa tipetele vulturilor si isi continua ruga tainica...
"...Lumina Ta sa ma scalde si sa ma intareasca!..."
cu un puternic fior se ridicau spre Zeu, ca apoi sa coboare in glie, mangaind inima Mamei Geea.
"Ceea ce e deasupra e si dedesubt!"...Flacara opaitului arunca luciri magice pe peretii duri si neprimitori ai hrubei, pe care se prelingeau lacrimile muntelui. Cu toate acestea, crapatura aceasta, deschisa in inima muntelui, a fost singura ce i s-a oferit cu ospitatlitate. In jurul lui plutea acea liniste, cu care se obisnuise si care, din cand in cand mai era sfasiata, ca si acum, de vuietul aripilor de vultur si soimi si de tipetele lor prevestitoare.
Ochii lor vedeau multe, de deasupra si de dedesubt, din lumea cea de sus, a Luminii sau cea de jos, intunecata, a oamenilor.
Era un dialog al naturii pe care el il intelegea. Poate ramasese singurul care mai obisnuia sa vorbeasca cu fiarele si cerul, cu muntii si izvoarele.
Focul din adancuri era in el deasemenea. Ardea in el de mult, din vremea in care muntii nu erau decat niste dealuri si unele stele pe care el le privea nu se racisera inca de la atingerea Creatorului.
Pentru cei de jos, de sub munte...hmm, cei de jos...niciodata nu ii facuse placere sa isi indrepte gandurile in directia aceea. Era extrem de obositor... si cu toate acestea erau atat de neajutorati, atat de indiferenti, atat de naivi. Pentru ei el era un singuratic. Un pustnic, un zgrabuntas ratacit in caierele muntilor.
Pentru el, universul sau nu era pustiu deloc...era chiar mult mai bogat decat al oricarui muritor de rand. Ochii lui vedeau mult mai multe si se bucurau de privelisti magice, ascunse celorlalte priviri murdare.
Moartea nu il ocolise nici pe el. De multe ori luptase cu ea. Izbanda nu era inca de partea lui dar, stia ca intr-o zi va reusi sa se intoarca de unde a plecat. Sa se topeasca din nou in Lumina care acum curgea prin el.
De mult timp nu mai coborase in satele de jos. Nu avea motive sa mearga acolo. Hrana lui era Lumina si cerul instelat, roua ii potolea setea si vantul ii racorea tamplele. Cu atat mai mult nu avea de ce sa coboare deoarece, intotdeauna, oamenii il judecau si il invinovateau pentru fapte pe care nu le facea neaparat in mod constient.
Natura era mama lui si, ca orice mama, se razbuna si pedepsea pe cei ce ii tratau fiul cu dispret. Nu de putine ori, dupa ce el fusese alungat din satele de jos, furtuni nimicitoare s-au abatut asupra gliilor si tarinilor satenilor lasandu-i fara grane si provizii.
Cei de jos erau rai, cu toate ca noua lor religie propovaduia bunatatea si iubirea aproapelui. Intotdeauna ii compatimise fiindca, intr-adevar, dupa cum aflase ca scrie in cartea "sfanta" a acelei religii, ei erau asemuiti de multe ori cu o turma de oi in asteptarea unui pastor. Si acum, pe buna dreptate, chiar ca semanau cu o turma de oi, fara nici un tel si fara nici o organizare.
Ce inutil sa stai in deriva si sa astepti, in loc sa-ti fi tu insuti propriul pastor.
Poate acea oaie ratacita de care auzise el intr-o legenda a celor de jos, nu era decat oaia care se desteptase si isi asumase destinul si calea pe care avea sa mearga. Dar au gasit-o si au readus-o in turma...
Ce folos...nimeni nu il asculta si gandurile acestea ramaneau parte din el in asteptarea unui teren fertil in care sa fie sadite, ca niste seminte dornice sa dea viata.
Invatase de-a lungul timpului ca in el rezida acea scanteie divina. Invatase ca, unii oameni reusesc sa o gaseasca, sa o aprinda, transformand-o in foc. Altii, ca si cei de jos, ramaneau balacindu-se in ignoranta, habar n-avand de existenta ei.
Calea catre divinitate nu trebuie sa o cauti in alta parte altundeva decat in tine. Acolo o gasesti. Tu esti prima treapta a scarii ce urca spre Lumina.
Focul din adancuri ii soptea ca sufletul, spre deosebire de spirit, este partea slaba a omului, dar in acelasi timp, este simbolul umanitatii. Fara el nu poti merge catre Lumina. Isi are partea lui bine determinata in aceasta pribegie a spiritului.
"...Lumina este iubire..."...acest gand ii trecu prin minte odata cu vantul ce hoinarea sarind, cand pe un colt de stanca, cand pe cetini de brad...
Pentru el era o placere sa iubeasca. facuse din aceasta un mod de viata. Era singura lui preocupare zilnica. Daca cei de jos munceau, fiecare dupa meseria lui, el isi asumase meseria iubirii, care, pe departe era mult mai grea decat toate meseriile la un loc. Multi nu intelegeau. Dar, "Cine are urechi, sa auda. Cine are ochi, sa vada!"
Iubea natura. Iubea linistea ei. Iubea chiar si pe cei de jos, transformandu-se oarecum intr-un exemplu, dupa canoanele religiei lor... numai ca ei nu intelegeau. Orbirea turmei lor nu numai ca era ireversibila dar era si mentinuta in aceasta stare.
Mai presus de toate, iubea Lumina. Iubea Lumina ca parte a lui, ca parte a universului, ca principiu unic al vietii si inaltarii spirituale.
Pentru el, iubirea era o implinire. Se simtea intregit de acest sentiment. Se simtea ca un vas, in care Lumina se scurge si, de acolo, gandurile sale preiau cate o picatura si o transmit in jur.
O fantana cu iubire. Lumina il scalda...
Viata trecea pe langa el si il atingea din cand in cand, odata pe an, in mijlocul verii.
"...Renegat de semenii mei, acceptat de Lumina..."
Ceata se ridica incet dintre brazi, aducand cu ea mirosul de cetina proaspata. Adierea vantului facea ca padurea sa fosneasca incet, soptind din ramuri incantatii secrete.
Razele soarelui se impleticeau in stropii de roua nascand sclipiri aramii pe stanci.
Acesta este universul lui. Lumea lui nascuta din Lumina. Pace imbinata cu iubire. Liniste si bucurie.
Mai asculta o clipa tipetele vulturilor si isi continua ruga tainica...
"...Lumina Ta sa ma scalde si sa ma intareasca!..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu