3. Lumina de Iarna

Răsuflarea de gheaţă a iernii îmbrăcase totul în alb. Era o purificare şi o moarte a naturii, în acelaşi timp. O moarte iniţiatică deoarece urma să revină totul la viaţă peste ceva timp.
Viaţa încă pâlpâia în interiorul trupului său slăbit, ca o lumânare asaltată de curenţi nevăzuţi şi care se încăpăţânează să se stingă. Tâmplele îi zvâcneau încet şi şuieratul viscolului de afară i se topea împreună cu celelalte gânduri într-un vârtej plin de culori.
Erau tot langa el, nu plecaseră... Încă de când îl găsiseră aproape părăsit de suflet, au rămas cu el.
L-au târât cu greu în adăpostul lor, l-au hrănit şi i-au îngrijit rănile. O lege mai presus de fire le şoptea să facă asta. Mierea şi apa aduse de ei l-au ajutat să-şi revină.
Deschise încet ochii, ca două flori ce se deschid leneşe sub atingerea soarelui. Privirea lui, de culoarea stâncii bântuite de zori de zi, întâlni atunci pentru prima dată privirea lor.
Pentru un moment avu impresia că visează. Nu ar fi fost pentru prima dată când visa ca era exact ca ei. Acum însa, Hypnos nu îl mai stăpânea şi îşi dădu seama că ceea ce vede nu are de a face cu tărâmul bătrânului zeu.
Urletul Babei Iarna răzbea prin micile crăpături ale adăpostului izbindu-se de colţurile ascuţite ale stâncilor. Încă se auzea. Era vaietul unei naturi pseudomuribunde. Era bocetul de taină al întregii simţiri. Totul murea, încet, pe rând, spre a învia în primăvară.
Pentru câteva luni, întreaga simţire se refugia pe un alt tărâm.
Reuşi să se ridice puţin şi atunci ei se retraseseră încet şi apoi ieşiră din adăpost.
Observă că pe rana sa din şold era aşezat un fagure în care mierea încă mustea. Era ciudat. Nu îl mai durea. Mai mult, se simţea parcă mai uşor şi plin de energie. I se păru că adăpostul e mai luminos acum. Câteva raze, înfruntând viscolul şi pierdute în noianul de alb de afară, reuşiseră ca printr-un miracol să se strecoare şi, parcă încercând să îl atingă înaintau pe pardoseala dură spre el.
Nu se împotrivi atingerii luminii. Mai degrabă o primi într-o îmbrăţişare caldă a inimii. Lumina îi atinse picioarele, mai întâi. Apoi treptat, înaintă spre piept şi cap, parcă din dorinţa de a-l îmbăia, de a-l cuprinde în braţele ei, într-o mângâiere maternă.
Curând era scăldat complet de lumină şi odată cu aceasta, parcă puterea şi viaţa se reîmpleteau în el, revenind din adâncuri. Simţea o dârzenie deosebită curgându-i prin vene şi se ridică.
Îşi luă cămaşa, apoi sumanul gros, din blană, lua toiagul şi, întrebându-se unde se află şi cine l-a salvat, ieşi.
Albul viscolului îl cuprinse şi el dispăru treptat în acea pudră ce cernea de pretutindeni.
Se pierdu în bezna albă. Se făcu una cu văzduhul care era acum complet alb... Luminos.
...Ursul scoase un mormăit scurt chemându-şi consoarta. Cu un mers domol, ursoaica intră şi ea în adăpost. Perechea de urşi se apropie încet de culcuşul de paie unde trupul lui zăcea acum inert, fără viaţă.
Chipul omului era luminos şi sufletul îl părăsise lăsându-i o umbră de zâmbet pe chip. Era surâsul împăcării şi al păcii regăsite după o viaţă de lupte şi zbucium.
Aceasta era legea firii iar acea lege, mai presus de fire, care îi făcura pe ei să îşi întrerupă somnul hibernării şi să îl aducă pe el aici era o lege tainică. Era o lege pe care, uneori ei, urşii, o mai aud în treacătul lor, pe vârfuri de munte, în colţuri tainice, printre suieraturi, fâlfâit de aripi imense şi, mai presus de toate, în unele nopţi, când Cei îmbrcaţi în Alb, cu straiele lor lungi, fac ca Muntele să primească îmbrăţişarea Luminii.