Mai tare ca piatra, mai iute ca sageata!

Deci oameni buni, priviti muzica de voie buna!



Super!

Porc Love

Ne-am hotarat, eu si Cristi, bunul meu prieten, sa facem un Fan Club al iubitorilor de carne de porc :D
Am inceput sa cautam design-uri pentru tricouri si iaca ce am gasit tot rascolind cotetul internetului:



Oricum, porcul ramane cea mai buna leguma!

4. Ploaia

Cerul părea mai limpede acum dar ecourile furtunii încă îi fremătau în timpane. “A fost doar o încercare...” Îşi tot repeta aceasta sperând ca uraganul din sufletul său să înceteze.

Domol, liniştea punea stăpânire din nou pe el şi gândurile reuşeau iar să cuteze semeţe spre Înalt.

Încercase să lase la o parte munţii şi negurile, singurătatea şi Cerul pentru a deveni mai om. Simţise aceasta ca pe o încarnare extrem de dureroasă care urma să se amplifice devenind mai chinuitoare decât ceea ce simţea el de obicei în clipele când…

Se gândea că, uneori, cunoaşterea şi învăţarea necesită durere. Şi, într-adevar, el ştia asta foarte bine. Nenumărate suferinţe îi brăzdaseră sufletul făcându-l să chibzuie uneori că acesta e ca buturuga unui călau în care urmele lamei toporului scurmaseră adânc. Balsamul pe care el spera sa îl găsească coborând printre oameni se dovedise a fi bun doar pentru scurt timp, transformându-se treptat în cea mai cumplită otravă.

Acum e linişte. Putea chiar să zâmbească gândindu-se la trecut. La urma urmei a fost doar o lecţie…într-adevar extrem de cruntă dar foarte importantă.

“Nu trebuie să ai încredere decât în tine însuţi şi în Lumina ce vine din Înalt”. Oamenii sunt extrem de alunecoşi şi îşi urmează propriile interese.

Gândurile i se stinseră încet. Retras din nou în sălbăticia naturii şi în pustiul sufletului său îi era bine. Îşi dădu seama că de fapt acel deşert ce îl simţea înăuntrul lui era mai plin ca niciodată. Iubea. Iubirea îl umplea şi se revărsa nemaigăsindu-şi locul în buzunarele sufletului.

Regăsise acea iubire pe care o părăsise demult. Era o iubire care nu durea, o iubire de Lumină, necondiţionată.

Se ridica şi adulmeca încet văzduhul. Mirosea a brad înmugurit şi a iarbă tânără, de primăvară.

Natura renăscuse şi odată cu ea renăscuse şi el. Privea totul cu o emoţie nefirească. Lacrimi îi izvorâseră din ochii săi în care Cerul se răstignea… “Aşa mi-a spus ea odată”… Un zâmbet îi lumină faţa. Nu amintirea acelui om îi pricinuise zâmbetul ci covorul de brânduşe ce îl întâmpina. Vântul începu să adie lin îmbrăţisându-l exact ca pe un prieten de nădejde. Cerul îi odihnea ochii obosiţi de suferinţă. Nu de puţine ori lacrimile înaltei bolte se împletiseră cu ale sale. Cu pletele mângâiate de vântul jucăuş păşea prin iarba ce îi dezmierda picioarele şi din când în când, o brânduşa îi săruta tălpile.

“Transformă orice suferinţă în Lumină!” Ce fericit era că ştia aceasta. Acolo, în intuneric, aflase legile universului şi printre ele era şi aceasta, care se dovedise a-i fi de foarte mare folosinţă.

Nici nu îşi dădu seama când străbătuse pădurea şi covorul de brânduşe şi ajunsese la malul stâncos al iezerului. Aici îl aştepta cel mai bun prieten al său. Îi fusese întotdeauna alături încă din clipa în care îl smulsese din adâncuri pentru prima dată. Îşi ceruse iertare mai târziu pentru asta.

Îşi privi chipul oglindit în ochiul de apă şi zâmbi iar.

“Cât de aparentă poate fi tinereţea”.

Chipul din apă zâmbea şi el. Cu pletele atârnând spre unde, cu roba albă, lungă de in şi cu albastrul ochilor scăldându-se în micile valuri ale iezerului porni chemarea.

Chiar dacă iezerul nu mai era îngheţat, încet, încet o pojghiţă de gheaţă începu să se desfăşoare peste întinderea de ape, cuprizându-l şi pe el.

“Fi-vor ascunse şi-n veci nepătrunse

Aste cuvinte ce voi rosti

Încheagă-te apă, descheagă-te suflet

Capătă aripi, Balaur să fii!

Troznet de gheaţă, secure, descântec

Ridică-te-acum, nu zăbovi

Din pântec de apă, fiinţă cu pântec

Vino acum, Balaur să fii!”

Simţea încet cum îl cuprinde durerea. Era o durere de gheaţă, lentă, istovitoare. Simţea cum creşte, cum capătă proporţii uriaşe, cum mâinile i se lungesc şi palmele i se lăţesc cu degetele răsfirate în formă de aripi. O platoşă de solzi îl îmbrăca treptat ca într-o cuşcă şi îşi simţi privirea cutezând şi iscodind mai departe decât de obicei zările.

Tălpile-i goale ce odată mângâiau pietrişul acoperit de ape acum erau transformate în labe cu gheare ce scurmau nerăbdătoare adâncul iezerului.

În acelaşi timp, simţea şi forma sa umană, în acelaşi loc, înfiptă în apă şi gheaţă, chiar în faţa sa. Era tot el. Acelaşi el. Unu şi multiplu. Unul om, cu braţele larg deschise, crucificat de aerul tare al înalţimilor, celălalt fiară, acelaşi el, cu aripile umbrind unduirea de ape ce acum parcă fierbeau sub înlănţuirea de gheaţă.

Cel-Om scoase securea, o sărută, îi şopti ceva şi lovi puternic la picioarele sale. Cu un trăznet răsunător gheaţa cedă şi crăpăturile începură să fugă din ce în ce mai departe de ei brăzdând suprafaţa lăptoasă a apei.

Strânsoarea de gheaţă se domoli şi ei rămaseră liberi. Om şi Neom faţă în faţă.

Se apropiară încet. La fel de încet, Cel-Om se urca pe spinarea sa. Era curios ca de fiecare dată când se întâmpla aceasta se simţea mai mult în celălalt, nu în forma sa umană.

Îşi desfăcu aripile şi mai larg simţindu-se împlinit de prezenţa Celui-Om. Era tot el. Acum era El-Om unit cu El-Fiară.

Ţâşni spre înalt. Plonja în albastrul aerului şi ochii săi căutau plumburiul furtunii. Curând, ochii săi întâlniră gri-ul închis al norilor de furtună.

Zbură lin către aceştia şi ei îl aşteptau leneşi şi plini, aproape stând pe loc. Încet, intră printre ei simţind răcoarea stropilor peste solzii aripilor. Era singurul lucru pe care îl mai simţea prin acel înveliş de solzi.

“Haideţi cu mine!”

Porni împreună cu norii şi cu vântul spre josul muntelui, spre oameni.

Niciodată ei nu au înţeles furtuna, vântul, ploaia… Nu au înţeles că el încercă să îi spele, să îi trezească, să le transforme ura în bucurie şi să le împărtăşească din freamătul furtunii pentru ca ei să aibă puterea de a căuta Cerul şi Natura.

“Puteţi merge, dragii mei!” Şi stropii îşi începură căderea spre pământ… Undeva jos, o femeie se întorcea acasă de la câmp. Cu cosiţele-i roşii şi privirea de culoarea florilor de câmp ea căută înspre Cer. Cândva el venise de departe şi acum se întorsese în acele depărtări.

O primă picătură de apă îi atinse obrazul curgând apoi ca o lacrimă, mângâindu-i chipul. Urma alta şi apoi încă una.

Parcă i se păru ca desluşeşte prin negurile cerului o formă cunoscută. Poate doar i se păru. Era prima furtună pe anul acela şi înca una destul de puternică.

Se grăbi spre casă. Ploaia alerga în spatele ei parcă rugând-o să mai aştepte. Ea însă nu mai voia acele mângâieri. Fugi spre portiţa din gardul de nuiele, o deschise iute şi apoi străbătu rapid mica ogradă. Urcă pe prispă şi protejată de streaşină privi inapoi.

Perdeaua ploii se unduia ca şi cum în spatele ei ar fi o formă umană. Parcă încerca să o îmbrăţişeze dar nu putea, biruită fiind de acoperişul streaşinei.

Îşi mai amestecă încă o dată frumosul privirii în iureşul de afară, se întoarse şi intră în casă.

“Bine ai venit acasă, femeie! Mă temeam că te-a prins vijelia!”

Linişte din nou… Ascuns în nori, ascuns în negru şi gri, trecuse iar pe deasupra lor, a ei. De astă dată nu mai fusese atât de dureros şi chiar se bucură când acea picătură de apă îi atinsese ei obrazul.

Fusese iar furtună cu ploaie mare. Oamenii încercau să îşi pună în ordine gospodăriile privind şi blestemând înspre norii negrii ce se depărtau molcom.

“Nici de astă dată nu au înţeles”… Oftă adânc şi vântul se porni spre a–i însoţi răsuflarea oftatului.

Se pierdu încet în depărtări, din ce în ce mai departe de micul cătun de la poalele muntelui.

“Oare ei vor înţelege? Oare ea a înţeles?”

…Cerul părea mai limpede acum… Ecourile furtunii deja se pierduseră… aievea… în neant.

3. Lumina de Iarna

Răsuflarea de gheaţă a iernii îmbrăcase totul în alb. Era o purificare şi o moarte a naturii, în acelaşi timp. O moarte iniţiatică deoarece urma să revină totul la viaţă peste ceva timp.
Viaţa încă pâlpâia în interiorul trupului său slăbit, ca o lumânare asaltată de curenţi nevăzuţi şi care se încăpăţânează să se stingă. Tâmplele îi zvâcneau încet şi şuieratul viscolului de afară i se topea împreună cu celelalte gânduri într-un vârtej plin de culori.
Erau tot langa el, nu plecaseră... Încă de când îl găsiseră aproape părăsit de suflet, au rămas cu el.
L-au târât cu greu în adăpostul lor, l-au hrănit şi i-au îngrijit rănile. O lege mai presus de fire le şoptea să facă asta. Mierea şi apa aduse de ei l-au ajutat să-şi revină.
Deschise încet ochii, ca două flori ce se deschid leneşe sub atingerea soarelui. Privirea lui, de culoarea stâncii bântuite de zori de zi, întâlni atunci pentru prima dată privirea lor.
Pentru un moment avu impresia că visează. Nu ar fi fost pentru prima dată când visa ca era exact ca ei. Acum însa, Hypnos nu îl mai stăpânea şi îşi dădu seama că ceea ce vede nu are de a face cu tărâmul bătrânului zeu.
Urletul Babei Iarna răzbea prin micile crăpături ale adăpostului izbindu-se de colţurile ascuţite ale stâncilor. Încă se auzea. Era vaietul unei naturi pseudomuribunde. Era bocetul de taină al întregii simţiri. Totul murea, încet, pe rând, spre a învia în primăvară.
Pentru câteva luni, întreaga simţire se refugia pe un alt tărâm.
Reuşi să se ridice puţin şi atunci ei se retraseseră încet şi apoi ieşiră din adăpost.
Observă că pe rana sa din şold era aşezat un fagure în care mierea încă mustea. Era ciudat. Nu îl mai durea. Mai mult, se simţea parcă mai uşor şi plin de energie. I se păru că adăpostul e mai luminos acum. Câteva raze, înfruntând viscolul şi pierdute în noianul de alb de afară, reuşiseră ca printr-un miracol să se strecoare şi, parcă încercând să îl atingă înaintau pe pardoseala dură spre el.
Nu se împotrivi atingerii luminii. Mai degrabă o primi într-o îmbrăţişare caldă a inimii. Lumina îi atinse picioarele, mai întâi. Apoi treptat, înaintă spre piept şi cap, parcă din dorinţa de a-l îmbăia, de a-l cuprinde în braţele ei, într-o mângâiere maternă.
Curând era scăldat complet de lumină şi odată cu aceasta, parcă puterea şi viaţa se reîmpleteau în el, revenind din adâncuri. Simţea o dârzenie deosebită curgându-i prin vene şi se ridică.
Îşi luă cămaşa, apoi sumanul gros, din blană, lua toiagul şi, întrebându-se unde se află şi cine l-a salvat, ieşi.
Albul viscolului îl cuprinse şi el dispăru treptat în acea pudră ce cernea de pretutindeni.
Se pierdu în bezna albă. Se făcu una cu văzduhul care era acum complet alb... Luminos.
...Ursul scoase un mormăit scurt chemându-şi consoarta. Cu un mers domol, ursoaica intră şi ea în adăpost. Perechea de urşi se apropie încet de culcuşul de paie unde trupul lui zăcea acum inert, fără viaţă.
Chipul omului era luminos şi sufletul îl părăsise lăsându-i o umbră de zâmbet pe chip. Era surâsul împăcării şi al păcii regăsite după o viaţă de lupte şi zbucium.
Aceasta era legea firii iar acea lege, mai presus de fire, care îi făcura pe ei să îşi întrerupă somnul hibernării şi să îl aducă pe el aici era o lege tainică. Era o lege pe care, uneori ei, urşii, o mai aud în treacătul lor, pe vârfuri de munte, în colţuri tainice, printre suieraturi, fâlfâit de aripi imense şi, mai presus de toate, în unele nopţi, când Cei îmbrcaţi în Alb, cu straiele lor lungi, fac ca Muntele să primească îmbrăţişarea Luminii.

2. Reverie

"Pamant al tarii mele, da-mi mie putere!" ... asa se ruga in sinea lui si gandurile sale, imbinate
cu un puternic fior se ridicau spre Zeu, ca apoi sa coboare in glie, mangaind inima Mamei Geea.
"Ceea ce e deasupra e si dedesubt!"...Flacara opaitului arunca luciri magice pe peretii duri si neprimitori ai hrubei, pe care se prelingeau lacrimile muntelui. Cu toate acestea, crapatura aceasta, deschisa in inima muntelui, a fost singura ce i s-a oferit cu ospitatlitate. In jurul lui plutea acea liniste, cu care se obisnuise si care, din cand in cand mai era sfasiata, ca si acum, de vuietul aripilor de vultur si soimi si de tipetele lor prevestitoare.
Ochii lor vedeau multe, de deasupra si de dedesubt, din lumea cea de sus, a Luminii sau cea de jos, intunecata, a oamenilor.
Era un dialog al naturii pe care el il intelegea. Poate ramasese singurul care mai obisnuia sa vorbeasca cu fiarele si cerul, cu muntii si izvoarele.
Focul din adancuri era in el deasemenea. Ardea in el de mult, din vremea in care muntii nu erau decat niste dealuri si unele stele pe care el le privea nu se racisera inca de la atingerea Creatorului.
Pentru cei de jos, de sub munte...hmm, cei de jos...niciodata nu ii facuse placere sa isi indrepte gandurile in directia aceea. Era extrem de obositor... si cu toate acestea erau atat de neajutorati, atat de indiferenti, atat de naivi. Pentru ei el era un singuratic. Un pustnic, un zgrabuntas ratacit in caierele muntilor.
Pentru el, universul sau nu era pustiu deloc...era chiar mult mai bogat decat al oricarui muritor de rand. Ochii lui vedeau mult mai multe si se bucurau de privelisti magice, ascunse celorlalte priviri murdare.
Moartea nu il ocolise nici pe el. De multe ori luptase cu ea. Izbanda nu era inca de partea lui dar, stia ca intr-o zi va reusi sa se intoarca de unde a plecat. Sa se topeasca din nou in Lumina care acum curgea prin el.
De mult timp nu mai coborase in satele de jos. Nu avea motive sa mearga acolo. Hrana lui era Lumina si cerul instelat, roua ii potolea setea si vantul ii racorea tamplele. Cu atat mai mult nu avea de ce sa coboare deoarece, intotdeauna, oamenii il judecau si il invinovateau pentru fapte pe care nu le facea neaparat in mod constient.
Natura era mama lui si, ca orice mama, se razbuna si pedepsea pe cei ce ii tratau fiul cu dispret. Nu de putine ori, dupa ce el fusese alungat din satele de jos, furtuni nimicitoare s-au abatut asupra gliilor si tarinilor satenilor lasandu-i fara grane si provizii.
Cei de jos erau rai, cu toate ca noua lor religie propovaduia bunatatea si iubirea aproapelui. Intotdeauna ii compatimise fiindca, intr-adevar, dupa cum aflase ca scrie in cartea "sfanta" a acelei religii, ei erau asemuiti de multe ori cu o turma de oi in asteptarea unui pastor. Si acum, pe buna dreptate, chiar ca semanau cu o turma de oi, fara nici un tel si fara nici o organizare.
Ce inutil sa stai in deriva si sa astepti, in loc sa-ti fi tu insuti propriul pastor.
Poate acea oaie ratacita de care auzise el intr-o legenda a celor de jos, nu era decat oaia care se desteptase si isi asumase destinul si calea pe care avea sa mearga. Dar au gasit-o si au readus-o in turma...
Ce folos...nimeni nu il asculta si gandurile acestea ramaneau parte din el in asteptarea unui teren fertil in care sa fie sadite, ca niste seminte dornice sa dea viata.
Invatase de-a lungul timpului ca in el rezida acea scanteie divina. Invatase ca, unii oameni reusesc sa o gaseasca, sa o aprinda, transformand-o in foc. Altii, ca si cei de jos, ramaneau balacindu-se in ignoranta, habar n-avand de existenta ei.
Calea catre divinitate nu trebuie sa o cauti in alta parte altundeva decat in tine. Acolo o gasesti. Tu esti prima treapta a scarii ce urca spre Lumina.
Focul din adancuri ii soptea ca sufletul, spre deosebire de spirit, este partea slaba a omului, dar in acelasi timp, este simbolul umanitatii. Fara el nu poti merge catre Lumina. Isi are partea lui bine determinata in aceasta pribegie a spiritului.
"...Lumina este iubire..."...acest gand ii trecu prin minte odata cu vantul ce hoinarea sarind, cand pe un colt de stanca, cand pe cetini de brad...
Pentru el era o placere sa iubeasca. facuse din aceasta un mod de viata. Era singura lui preocupare zilnica. Daca cei de jos munceau, fiecare dupa meseria lui, el isi asumase meseria iubirii, care, pe departe era mult mai grea decat toate meseriile la un loc. Multi nu intelegeau. Dar, "Cine are urechi, sa auda. Cine are ochi, sa vada!"
Iubea natura. Iubea linistea ei. Iubea chiar si pe cei de jos, transformandu-se oarecum intr-un exemplu, dupa canoanele religiei lor... numai ca ei nu intelegeau. Orbirea turmei lor nu numai ca era ireversibila dar era si mentinuta in aceasta stare.
Mai presus de toate, iubea Lumina. Iubea Lumina ca parte a lui, ca parte a universului, ca principiu unic al vietii si inaltarii spirituale.
Pentru el, iubirea era o implinire. Se simtea intregit de acest sentiment. Se simtea ca un vas, in care Lumina se scurge si, de acolo, gandurile sale preiau cate o picatura si o transmit in jur.
O fantana cu iubire. Lumina il scalda...
Viata trecea pe langa el si il atingea din cand in cand, odata pe an, in mijlocul verii.
"...Renegat de semenii mei, acceptat de Lumina..."
Ceata se ridica incet dintre brazi, aducand cu ea mirosul de cetina proaspata. Adierea vantului facea ca padurea sa fosneasca incet, soptind din ramuri incantatii secrete.
Razele soarelui se impleticeau in stropii de roua nascand sclipiri aramii pe stanci.
Acesta este universul lui. Lumea lui nascuta din Lumina. Pace imbinata cu iubire. Liniste si bucurie.
Mai asculta o clipa tipetele vulturilor si isi continua ruga tainica...
"...Lumina Ta sa ma scalde si sa ma intareasca!..."

1. Regasirea

Il chema Mihnea Damian, dar el inca nu stia asta. Cate odata numele iti dispar din caierul gandurilor. Le uiti. Mai ales daca timpul intoarce de multe ori roata vietii cea cu opt spite.
Inca era soare. Razele se strecurau prin desisul copacilor si lumina parea aurie. Era toamna. O toamna domoala si blanda ce imbraca totul in nuante ireale. In jur, numai padure. Copaci aplecati unul spre celalalt, intr-o continua inbratisare de crengi si frunze, fuzionandu-se in culori calde si aparent triste. Peisajul emana ideea unui fier de plug inca murdar de pleava si mancat de rugina timpului.
Drumul de abia se zarea. Ici colo, de-a lungul sau rasarea cate o treapta pietruita, care, mai apoi se pierdea, pierind sub cojocul de frunze.
Pe atunci sa fi avut vreo 40 de ani. Era un om voinic, inalt, cu parul aproape de umeri. Chipul ii era darz si privirea sa ferma staruia asupra locurilor de parca voia sa le cuprinda pe toate deodata intr-o singura cautatura. O mustata stufoasa ii strajuia fata, fata sa pe care nu si-o mai vazuse de mult…chiar de mult.
Oare cauta iezerul sau ce ii purtase pasii pana aici? Aste locuri le stia odata si acum le regasea, familiare ca de obicei.
Ii era dor de chipul sau. Voia sa se revada.Oglindit in ceva. Degetele sale, atingand incet fata nu ii spuneau mare lucru.
Porni agale spre ceea ce i se paru a fi un ochi de apa, un mic iaz strajuit si inconjurat de zidul de copaci insangerati, in asteptare.
In zadar incerca sa-si oglindeasca chipul in acea apa. Nu ii era dat sa se revada inca. Umbra copacilor intuneca reflexiile apei iar unduirea acesteia deforma chipul schitat pe oglinda ei.
Mai avea inca mult de mers.De fapt inca nici nu pornise in Calatorie.Opincile inca il mai tineau. De sapte ani le avea dar nu il lasasera la greu.
Cu pasi inceti si siguri porni pe drumul acela cu trepte pietruite. Se pierdu incet in pantecul padurii si se facu nevazut. Cetatea era inca departe.
“Suier de Solomonar…”
Intuneric. Isi amintea ca era copil si se juca pe o pajiste, cu altii, la poalele padurii. Jucau un joc ciudat. Un joc in care sase copii se faceau ca il cara pe al saptelea, mort, si apoi il jelesc si il ingroapa. Acesta apoi se trezea si devenea Mos sau Uries si ii pedepsea pentru fardelegile ce le faceau gliei si Legilor. Jocul nu avea nici un rost dar trebuia sa il joace atunci, in acel loc. Era randul lui sa fie cel “mort” si , ca de obicei, nici acum nu scapa de vorbele aruncate de ceilalti, razand si batjocorindu-l:
“Te-ai nascut imbracat, o sa mori dezbracat !”
Fraza asta ii aducea intotdeauna un junghi in inima cand o auzea. De ce? De ce era privit asa? Nimeni nu voia sa ii spuna si toti se fereau sa discute cu el despre asta. Nimeni…pana mai tarziu cand raspunsul a venit de la sine.
Jocul continua, ca un simulacru a ceea ce avea sa se intample curand. Dar el inca nu stia…Era pe inserate. Incet, incet, o pacla groasa punea stapanire pe vazduh, coborand grea peste pajiste. Era ceva normal in acea zona de munte dar, de asta data, negura, staruia prea aproape de pamant si era prea intunecata si rece.
Ceilalti plecara in graba. El nu se grabea. Se mai intamplase sa il prinda furtuna sus, pe pajiste, dar nu patise nimic. Acum, inconjurat de ceturi intunecate, parca simtea cum din acestea ies brate ce incearca sa il prinda, sa il ridice in vazduh. I se parea ca aude o voce ce incearca sa struneasca in frau un animal, ceva mare sau porunci adresate furtunii. Apoi…intuneric din nou…
“Candu-i sa te ia dracu, te ia si din biserica”
De multe ori auzise vorbele astea pe la babele din sat. Vorbe cu uitatura lunga si spuse in soapta si repede, in treacat. Parca stiau ele ceva…Oare lui i le spuneau? Incerca sa desluseasca ceva prin intunericul acela de nepatruns, adanc si umed. I se parea ca urma sa se nasca iar…nu auzea decat susurul apei. “Cred ca sunt intr-o pestera” isi spuse, incercand sa se linisteasca si sa cugete cum a ajuns acolo. Nu isi aducea aminte decat negura de pe pajiste. Atat. Nici nu trebuia mai mult atunci. Se simtea de parca o bucata din acea pacla intunecata ii patrunse in minte si i-o incetosa.
Incerca sa delimiteze cu mainile si picioarele spatiul in care se afla. Mainile nu se oprisera pe nimic in jurul sau. Pipai solul. Era o piatra rece si aspra. Nu ii lua mult timp sa isi dea sema ca, defapt, acea piatra era suspendata deasupra unui hau si ca el era singurul ocupant al ei. Dar cum, cu ce era suspendata? Ce o tinea deasupra haului? Mintea lui cauta rapid raspunsuri, incercand sa strapunga negura simtirilor. Dar tot mainile ii venira in ajutor. Gasi, spre mijlocul pietrei un fel de urzeala, ca o panza de paianjen impletita, care se pierdea undeva in sus, in acelasi intuneric de nepatruns.
La inceput crezu ca i se pare…dar nu… piatra incepu sa se legene lent, apoi din ce in ce mai rapid, intr-o miscare de rotatie, deasupra prapastiei.
Capul incepu sa il doara si un vuiet ii umplea auzul. Simti ceva cald ce se prelingea din nasul sau. Era putin sarat. Sange, ce picura pe piatra de sub picioarele lui. Piatra se rotea din ce in ce mai rapid, tot mai rapid. Si…din nou intuneric…

“In Crugul Pamantului
A ‘naltilor munti
Iezeri si pesteri adanci…”

Lumina acelei lumanari dansa pe peretele hrubei, aruncand umbre ciudate ce se scurgeau disparand in bezna. Pe masa era o carte. Acea carte. Mai tarziu avea sa stie care…Langa ea, o pana si un vas de lut plin cu o fiertura de plante, gudron si altele, folosita drept tus.
Trebuia sa scrie. Inca nu stia ce…pana cand…deodata, ca si cum cineva ii soptea, incepu sa astearna rand dupa rand, pagina dupa pagina, toata invatatura. “Despre limbile animalelor”, “Despre multitudinea formulelor magice si rostirea lor corecta”, “Graiul ingerilor sau Uriesilor”…capitol dupa capitol…toate se perindau prin mintea sa…”Stapanirea Stihiilor, Vantoaselor si Ropotinelor”, “Scoaterea balaurului din lac si zborul cu acesta prin nori”…Totul i se parea ireal, dar, in acelasi timp in care scria, isi dadea seama ca stie toate acestea. Le stie, le stia. Nu facea decat sa si le aminteasca. Si acea voce ce i le soptea il ajuta de minune.
Scria in continuu. Adormea cu capul pe paginile scortoase ale cartii, se trezea si continua iar. Si timpul se scurgea. Roata se invartea incet, incet, spita dupa spita. 56 de capitole scrisese, dupa cate spite ii trecura prin ochii mintii, iar si iar, intr-un cerc fara sfarsit si fara inceput.
Acum mai stia si faptul ca nu era singur acolo. Mai erau inca sase cu el. Sase ca el. Dar numai sase urmau sa plece…sa se intoarca.
Si roata anului s-a invartit de sapte ori, cu cele opt spite ale ei…Vremea se apropia. Acum urma sa…Si intunericul reveni.

“Trebuie sa cunosti intunericul ca sa urmezi Lumina!”
“Dintre sapte unul piara
Sase iesi-vor afara”

Se simti ridicat, invaluit in aceeasi negura si isi dadu seama ca mainile ii erau inclestate, in mod miraculos, pe un fuior lung de nor. Lumina, la inceput ii arse putin privirile otelite si obisnuite cu intunericul dar, apoi, il primi incet la sanul ei scaldandu-l si infasandu-l intr-un ghem de raze.
Acum era in padure. Imbracat la fel precum fusese luat. Numai ca straiele nu mai erau pe marimea unui copil ci i se potriveau de minune. Straiele crescusera odata cu el. In mana dreapta avea un toiag. La brau, de o centura lata, avea agatat intr-o parte un frau din coaja de mesteacan si in partea cealalta o toporisca cu lama argintata ce sclipea in dezmierdarea razelor furisate printre cetinile pururi verzi. In spate, avea o desaga in care era ceva destul de voluminos. Stia ca e cartea la care scrisese sapte ani si pe care trebuia sa o duca in alt loc , sa o faca cunoscuta si altora. El nu mai avea nevoie de ea. Ii era sapata in suflet si o cunostea bine.
Acum stia de ce e in padure si unde merge. Mai era mult de mers, foarte mult. Doar daca…

“Toporisca descantata
Sparge gheata-ncrucisata!”

Padurea se sfarsise de mult si in fata lui se deschidea un drum prafuit vegheat de o fantana pietruita, a carei ciutura se ridica semeata spre vazduh.
Incepu sa ploua marunt si colbul de pe drum primea bucuros picaturile de ploaie intr-o imbratisare voluptoasa.
Pamantul de sub picioarele sale era strain. Nu mai era acasa. Nu mai simtea linistea si seva locurilor si puterea strabunilor Mosi hranindu-l, dar merse mai departe.
Curand, privirea avea sa ii fie intunecata de ziduri imense ce impingeau vazduhul mai sus. Piatra peste piatra, arhitectura a fricii, salas al celor ce se tem. Cauta o intrare prin acele ziduri si o gasi. Deasupra portii celei mari era un simbol pe care el il vazuse dar acum nu il intelegea. Nu intelegea cine e cel suprapus peste el si de ce. Cele patru brate ale simbolului nu mai erau egale si acum, unul dintre ele era mai lung ca sa fie in concordanta cu silueta aplicata deasupra. “Cine-o fi cel de pe simbol?” se intreba si intra pe sub poarta.
Cetatea era, sau parea pustie. Nu il intampina nimeni dar lui i se facuse cunoscut drumul dinainte. A doua usa din stanga si apoi, sus, pe scari.
Ajunse.
In acea camera mica, plina cu rafturi si carti, la o masa, sedea un batran. Chel, cu sprancene stufoase si barba asemenea, parea ca il ignora.
Se indrepta spre rafturi si scoase cartea din desaga. Cele patru rubine de pe coperta stralucira in lumina opaitelor atarnate de peretii odaii. Trecu cu palma dreapta pe deasupra ei si o aseza cu grija in raft.
O unda de usurare ii strabatu cugetul si ii multumi in gand Luminii pentru faptul ca ii purtase de grija in aceasta calatorie.
Cartea urma sa ramana acolo, sa fie studiata de batran si poate si de altii. El nu se grabea. Astepta sa vorbeasca cu batranul. Sa il intrebe despre omul acela agatat de simbol. “E iluzia lumii.Cresterea si decaderea ei” ii spuse batranul. “Nu trebuie sa fi atat de interesat de acel personaj. Nu e decat o umbra ce incearca sa imbrace adevaratele forme. Adevarul.” Nu se mira de ce ii spuse batranul si intra-adevar, cel de pe simbol nu il interesa. Era nesemnificativ.
Pe langa cei sapte ani de bezna si lumina de ceara, acum timpul trecu foarte repede. Urma sa plece. “O sa fie bine” isi spuse si isi mai trecu odata mana cu degetele rasfirate pe cotorul cartii aflate in raft. “Sa aveti grija de ea! In ea sta cuprins atat cerul cat si pamantul, cele de sus cat si cele de jos, intreg universul”.”Ramai cu bine!” ii mai spuse batranului si acesta ii raspunse “Mergi in pace!”
Cu pacea in suflet, porni spre casa, alimentat si de bucuria de a calca din nou pe pamantul Mosilor lui, Uriesi de demult, pierduti in negura inaltimilor si a timpului, calatori printre stele.
In fata ochilor lui se perindau aceleasi peisaje: drumul prafuit, fantana, apoi, deodata…padurea.
Simtea deodata sub picioare freamatul cunoscut al pamantului de acasa.
Acum isi putea explica si “saltul” din padure pe acel drum prafuit. Balaurul il ajutase si il purtase rapid, prin vazduh. Cu toate acestea, nu il vazuse niciodata. Nu stia cum arata, ce fel este. O sa caute el odata iezerul de unde o sa il scoata din nou.
Era acasa. In sfarsit. Nimic nu putea egala pacea sufletului sau si bucuria din privirile sale. Se intorsese. In fata ochilor sai defilau muntii si padurile se unduiau sub adierea vatului, dealurile se prindeau in hora cu campiile si raurile impleteau cununi pe fruntile Mosilor Uriesi. Era in Tara Solomonarului, era acasa.
“Pamant al Tarii mele, da-mi mie putere!”
Un gand luminos ii fulgera atunci in minte si negura ce il bantuia de la inceput disparu risipindu-se. Atunci intelese ce mai era de inteles…

…Nu mai trebuia sa caute balaurul. Balaurul era in el. El isi era propriul sau balaur.
Si deodata…Lumina…